Copii pribegi

Își torc pe furca rugăciunii,
Din caerul amărăciunii,
În lacrimile triste, goale,
În zile, nopțile cele amare,
Aceeași suferință, mame care-și plâng
Copiii ce-s pierduți în lumea rea și mare.

Își tânguie-n cântări iubita mamă,
‘Naintea tronului de milă,
Copiii iar și-i cheamă.
Se-oprește în suspin la fiecare,
…Lucrează-n lacrimi-n jurul lor,
Îi îngrijeste cum ai îngriji, o floare.

Atinge-n șoapte în ochii-nlăcrimați,
Mânuțele și ochii ce-s îndepărtați…
Vorbește-n șoaptă cu  fiica
Sau cu fiul – pribegitul;
I-aduce-aproape prin suspini,
Se roagă-n dreptul lor,
Îi curăță de mărăcini…

Le pune masa, îi  satură, îi spală,
Petrece-n gând cu ei în fericire,
Îi ține-n brațe, îi leagană-n iubire,
Apoi… trezită parcă, iară-i în tristete,
‘Și împreună mânile în rugă-frumuseţe,
Rosteşte rugi din glasul plâns,
Pentru copii… pe unde-or fi ajuns.

Așa petrece-n rugăciuni de când se scoală,
Așteaptă sfânt – răspuns și se-nfioară;
Îi mulțumeste în genunchi lui Dumnezeu
În  dulce-părtășie … pentru-a câta oară?
Și pentru sănătatea copiilor iubiți,
Ce au lăsat-o-n singurări și acum  sunt pribegiți.

Autor: Sanda Tulics

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *