Anotimpuri ale vieţii

Copii eram, parcă-nfloream în iarnă,
De prima nea, când începea să cadă:
Era o veselie printre îngeri, clară,
Când ne jucam cu fluturi de zăpadă.

Pururi ne minunăm, cum a venit Isus:
Prunc coborât în Dar, din Rai de Viață,
Doar înfășat în Dragostea de sus,
Ca să topească lumile de gheață.

Şi, într-o primăvară m-am întors la El,
Primindu-L ca pe jertfa mea de Paşte,
Plângând ca Petru, imploram pe Miel:
,,Te rog, a doua oară, a mă naşte!”

Adolescentă, am iubit mult vara,
Cu miezul ei fertil şi arzător..
Și-am înţeles că Isus este Soare
Ce vindecă, dar şi un Foc mistuitor.

Petale fragede căzură de pe noi,
Lumina veche nu ne mai încape…
Când amintirile ne năpădesc, şuvoi,
Vestesc că marea trecere este aproape.

Vremea de-ar pierde frunze, nu secunde,
Am ști că lumea e-n toamnă târzie,
(Deşi cărunteţea, cochet, şi-o ascunde),
Iar Domnul Cristos e gata să vie.

Noi, dincolo de iarna vieţii, invocăm
O negrăit de luminoasă ţară,
În Cortul ei, pe Isus o să-L sărutăm,
Şi vom trăi etern în primăvară.

Autor: Marinau Daniela

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *