Când la Mama, mă gândesc

Când la Mama, mă gândesc
De-aş fi oricât de departe,
Mă prinde dorul cel firesc
Căci din fiinţa ei sunt parte,
Şi tot mai mult o preţuiesc!

Aş vrea s-o am lângă mine
Să-i simt dragostea duioasă,
Când prin lacrimi, la oricine
Spune, că-s străin de casă,
Ducând-mi doru-n suspine.

Şi-ori şi unde-aş fi, în viaţă
Despre mama, de vorbesc,
Sfatul scump şi-a ei povaţă
Cu dragoste-mi reamintesc,
Şi parcă-o am chiar în faţă.

Chipu-i drag, şi-a ei făptură
Îmi revine în contemplarea,
Când pe seară, în bătătură,
Strânşi ne cerceta purtarea
Privindu-ne ochi cu căldură.

Şi-astfel treceam la odihnă
După ce-n grija sa scumpă,
Putea s-aibă complet tihnă
Că suntem fără vreo culpă,
Dorind, să n-avem netihnă.

Şi-atât de mult o preţuiesc
Căci din fiinţa ei sunt parte!
Când la mama mă gândesc
De-aş fi oricât de departe,
Mă prinde dorul, cel firesc!

Flavius Laurian Duverna

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *