Cele două spice

Pe-un răzor de luncă verde, sub căldurile de vară,
Răsăriseră vecine, două spice de secară:
Unul cu grăunţe grele, aplecându-şi a lui frunte,
Celălalt, cu fruntea-n slavă, neavând nici un grăunte.

“Vai de tine,
Măi vecine,
Zise mândru spicul sec,
Eu, pământului ca tine
Nu pot fruntea să mi-o plec,
Când ştiu bine cine sunt
Între cer şi-ntre pământ.”
Spicul plin, la toate-acestea,
N-a răspuns nici un cuvânt.

Dar o vrabie bătrână, auzind pe-acel nerod
Îngânfat peste măsură, deşi n-avea pic de rod,
Zise puiului ei mic,
Arătându-i-l pe spic:
“Puiul mamei, ţine minte,
Să nu zici că nu ţi-am spus,
Nici un spic cu rod nu ţine
Îngânfată fruntea sus,
Decât spicul ce pe lume
Nimic cu el n-a adus.”

 

Autor: Anonim

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *