Îndrăznește, te iartă !

,,Afară! Afară! Scoateți-o afară !’’
Urlă Simeon, în odaia de sus.
Iar cei invitați, cu priviri ațintite,
Rămas-au uimiți; la fel și Isus.

Pe pragul din ușă, stătea o străină.
La Dânsul să-ajungă, aceasta-și dorea.
În mână ținea, un vas de argilă,
Era cel mai scump cadou ce avea.

Privirea-n pământ, cu ochii-n căință,
Ceva îi spunea, că e tot mai săracă.
Iar altul țipă, ca un tunet de ploaie;
Isus îi făcu un semn, ca să tacă.

Deschise capacul, femeia din ușă,
Picioarele Sfinte, Le unse cu mir.
Și lacrimi căzut-au, ca roua în noapte,
Deși (ea) nu știa, ca va fi un  Martir.

Mirosul cuprinse  salonul cel mare.
Invidii și ură, se născură în pripă.
Iar gazda îi spuse, Acelui ce iartă:
“Ce rost au acestea ? Ce mare risipă!”

Martirul în schimb, ce mereu răspunsese,
Acelor vicleni, înrobiți de ispită,
Privea către gazdă, spre inima-i goală…
Privea către-a doua, ce părea rănită…

“Simone, Mi-ai spus să vin.
Și-am venit când M-ai chemat.
Când călcat-am pragul casei,
Sărutare nu Mi-ai dat.
Ea în schimb, păcatu-și plânge,
Și picioarele-Mi sărută.
Că-n adâncul ei se simte,
Căci e oaia cea pierdută.
Nu Mi-ai dat, o, Simon frate,
Apă să Mă spăl în sală.
Însă ea cu lacrimi multe,
Azi picioarele Îmi spală.’’

Și privind Isus, străina,
Care plânge lângă masă,
O-ndrumă să-și țină darul,
Și apoi, să plece-acasă.

Printr-un act de pocăință,
Ce-a stârnit rivalitate,
Nu găsim prin aroganță,
Mântuirea de păcate.

Ca străina ce venise,
Cu un dar, și cu căință,
,, Cheamă-l Doamne, azi din lume,
Și pe Simon, la credință !’’

Autor: Viorel  Balcan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *