O familie de ciori

Când un pui de cioară,
A fost promovat,
La grădiniţă în grupa mare,
Tatăl cioroi era încântat foarte tare,
Iar mama cioară ,
Se lăuda peste tot, printre zburătoare,
Că nici unul nu e ca puiul său,
În lumea cea mare,
Iar celelalte mame erau indignate
Spunând în cor toate,
Că nici vorbă de-aşa ceva,
Dar ea tot mai tare o susţinea!

Se lăuda pretutindeni
Că puiul ei cântă cel mai frumos,
Deşi după cum ştim prea bine ,
Că puiul ei le cam croncănea,
Dar ea tot mai tare o susţinea,
Şi de părerea celorlalte
Nici nu-i păsa!

Cioroiul credea că soţia lui
E cea mai frumoasă,
Şi o vedea albă ca o mireasă,
Cu toate că ştim cu toţii prea bine,
Că este neagră de tot,
De la vârful cozii până la cioc,
Dar el, negrul nu-l distingea deloc,
Iar în mintea lui, negrul nu exista,
Căci era îndrăgostit,
Nebuneşte, de ea!

Fiecare susţine
Că puiul lui e cel mai frumos,
Căci aşa a lăsat Dumnezeu,
Aşa  cred şi eu,
Vă recomand să faceţi la fel,
Luându-L pe Isus ca model!

Să-nvăţăm noi oare
De la nişte necuvântătoare,
Despre iubirea cea mare?
Căci creaturile fără minte,
Ne vorbesc fără cuvinte,
Că dragostea e lucrul cel mai frumos,
Ce ne vorbeşte despre Domnul Hristos!

Autor: Cornel Jigau

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *