Omul

Mi se preling printre gene amintiri înlăcrimate:
… Joacă fraţi, bunici şi o masă cu bucate,
Faţa mamei ‘nlăcrimată după fiii-i ce-a pierdut;
Încruntarea de pe faţa tatălui, “să îl ascult”
Şi mă văd o copiliţă blondă, veselă în curte,
Lângă leandrii, busuioc, şi grădina cu flori multe…
Vise, vise, aveam atunci… din cântări şi cărţi citite,
Mă vedeam în viitor
Un mic bard, călătorind cu cântările iubite…
Dar trecut-au toate cele, ce am scris un rând mai sus
Şi-am întâlnit-ntr-o vară,
Un Om trist pe un lemn pus…
Din privirea-I chinuită, lacrimile-I m-au străpuns;
L-am privit înfiorată căci El mie îmi vorbea,
În dureri sfâşietoare pe mine mă căuta…
”Cum  ajuns-am vinovată?”
De mustrări eram pătrunsă.
Fața-I tristă ce-O avea
Cu tristeţe mă privea. Lacrimile-mi se porneau
Si-nlăuntrul meu, deodată, mă căiam, mă cercetam.
Cum ştia Cel plâns pe cruce toate, toate-n amănunt?
Asta n-am putut pricepe, neoprindu-mă din plâns.
…eu… Te-am atârnat acolo, în durere şi în chin?
…eu… Ţi-am aruncat pe frunte, “batjocora plină de spini?”
…eu… Ţi-am stors lacrime grele şi dureri de-ne’nţeles,
Cu purtarea-mi şi fiinţa pe un drum de “greş” ales”?
…eu… am aruncat în Tine suliţa otrăvitoare,
Neştiind căci jertfa-Ţi sfântă, îmi este Marea Salvare?
… eu!?… strigam din toţi rărunchii: “Răstignire, moarte, chinuri!”
Făr’ să ştiu căci Tu îmi eşti şi Iertare şi Onoare?
Când privirea Ta pătruns-a fiinţa-mi, Doamne,-am înţeles,
Căci din lumea putrezirii m-ai chemat şi m-ai cules.
Prăbuşită am căzut,  plânsă  înainteaTa
Şi-ntr-un geamăt am strigat: “Iartă şi viaţa mea!”
Iar de-atunci… câte oftări… lacrimi şi păreri de rău
Am adus ‘naintea slavei, Scump, Iubite Dumnezeu…
Vremuri au trecut şi-acuma, doar un zâmbet Îţi zăresc,
Faţa Ta mă luminează, prin Duh Sfânt, eu sfânt trăiesc.
Genele-mi mai lăcrimează… câteodată, şi acum:
De iubire, bucurie, căci Tu eşti cu min’ pe Drum.

Autor: Sanda Tulics

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *