Ruga-plângere a unui prizonier

Închis și cetluit în lanţuri grele,
Nu mai am patimi, am un singur dor:
Peste coline, mări, aş vrea să zbor,
Să sorb din nou mireasma ţării mele.

Pereţii grei- cu ură mă apasă,
Dar nu îmi stau în cale când visez:
Pe culme de vedenii, evadez,
Cu-aripi de dor gonesc până acasă.

O boare firavă fruntea-mi mângâie…
Şi mie îmi pare că vântul pribeag
Împrăştie pe cărările muntelui drag
Ramuri de brad cu miros de pruncie.

În jurul meu, deţinuţii oftează:
Setoși de ploi cu iie de soare,
Flămânzi după buze mângâietoare..
În jurul meu, prizonierii visează.

O, Doamne, nu Te dor ale mele suspine ?
Oh, îngeri, ale mele lacrimi nu dor ?
Pe buza nopţii, plânsu-mi sfâşietor
N-ajunge-n cer, Doamne, n-ajunge la Tine ?
Căci alt foc nu mai pâlpâie-n mine,
Decât să-mi văd ţara şi apoi să mor.
…………………………………………………………….
Tot astfel, rob în temniţa lumii,
Ros de lanţul păcatului, greu
Se zbate un suflet fără Dumnezeu,
Ofrandă a deșertăciunii.
Târziu ajunge să strige la Domnul:
Să-l slobozească, să meargă acasă,
Iar patria multiubită, frumoasă,
După care tânjim, e Edenul.

Autor: Marinau Daniela

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *