Rugăciunea nerostită a lui Iuda Iscarioteanul

Cînd crucea-şi ridicase capul,
Spre a osîndi ce e curat,
Cînd, nori-furtună, plini de ură,
Şi Iuda, cel înveninat,
Cînd glasuri-orb, dezlănţuite,
‘Mpotriva Celui condamnat
… Un singur glas s-a vrut…
Să se audă,
În hohot-plîns, din sincer glas:
– Mă poţi ierta, Prietene, pe mine?
Căci sunt Iscarioteanul… mincinos,
Sunt vînzător,
Şi iubitor de lăcomie.
Eu, pentru-arginţi m-am lepădat de Tine…
Şi de iubirea-Ţi, din cerul luminos.
… Mă poţi ierta?
S-ar fi dorit atunci să se audă,
Şi planul-întuneric şi vrăjmaş,
N-ar fi lovit în Prietenie, – Frăţietate
Şi-n dragostea  în care-aţi fost părtaşi,
La sfînta vieţuire, Cina,
Cu Mielul, darul cel Divin
Dar… nu s-a auzit acea-ntrebare…
Decît: Sorbitul,
Din verdele, spurcat, venin.
Şi astazi se aşteaptă-n multe locuri…
Acea rostire:
– Vrei, te rog, să ierţi?
Prieten, frate drag de lîngă mine,
Să nu mai fim
Duşmani şi …”tari în cerţi?”
… Se mai aude pe undeva acest răspuns
Doar din acela ce, a gustat Iertarea
Şi-aceluia ce,
Duhul Sfînt, i-a uns-nchinarea.

Autor: Sanda Tulics

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *